Anxietatea, fricile și fobiile sunt reacții normale ale copiilor în fața pericolelor reale sau percepute, însă diferă prin intensitate și manifestare. Fricile sunt răspunsuri naturale la stimuli specifici, cum ar fi întunericul, animalele sau separarea de părinți, și sunt frecvente în copilăriei. Anxietatea, pe de altă parte, este o stare generalizată de neliniște și îngrijorare care nu este legată de un pericol concret, ci de anticiparea unor situații negative. Iar fobiile sunt frici intense, iraționale și persistente față de anumite obiecte sau situații, cum ar fi spațiile închise sau înălțimile.
La diferite vârste, copiii experimentează frici specifice, de exemplu:
- teama de separare este comună la copiii mici;
- teama de eșec sau de respingere socială poate apărea în perioada preadolescenței.
Aceste emoții devin o problemă atunci când sunt disproporționate față de situația reală, persistă în timp și interferează cu activitățile zilnice ale copilului, cum ar fi somnul, performanța școlară sau relațiile cu cei din jur. În aceste cazuri, intervenția unui psiholog copil este esențială pentru a-l ajuta pe cel mic să își gestioneze emoțiile și să recâștige echilibrul emoțional.
Semne că psihologul este specialistul la care trebuie să mergi cu copilul
Anxietatea la copii se manifestă prin mai multe tipuri de simptome – comportamentale, emoționale și fizice:
- Pe plan comportamental, copiii pot să devină retrași, să evite anumite activități sau locuri și să manifeste dificultăți în a se concentra sau în a lua decizii;
- Emoțional, pot exprima îngrijorări constante, temeri nejustificate sau o nevoie exagerată de confirmare și sprijin din partea părinților;
- Din punct de vedere fizic, anxietatea se poate manifesta prin dureri de stomac, greață, dureri de cap, transpirație excesivă sau dificultăți de respirație, toate fără o cauză medicală clară.
*Toate aceste simptome sunt însoțite adesea de un sentiment general de neliniște sau agitație.
În cazul fricilor exagerate sau fobiilor, semnalele de alarmă includ reacții intense și disproporționate față de situații sau obiecte specifice. Copilul poate experimenta crize de plâns, panică sau chiar refuzul categoric de a se apropia de ceea ce îi provoacă teama. De exemplu, un copil cu o fobie de animale poate evita complet parcurile sau spațiile unde ar putea întâlni un câine. Aceste reacții sunt greu de controlat și persistente, ceea ce le diferențiază de fricile normale, tranzitorii, specifice vârstei.
Anxietatea severă poate avea un impact semnificativ asupra vieții de zi cu zi a copilului. Aceasta poate afecta performanța școlară, deoarece copilul poate avea dificultăți în a se concentra sau în a-și face temele. În plus, relațiile sociale pot fi afectate, deoarece copilul poate evita interacțiunile cu colegii sau activitățile extracurriculare din teama de a fi judecat sau de a nu reuși. În plan familial, anxietatea poate duce la conflicte sau tensiuni, mai ales dacă părinții nu înțeleg pe deplin comportamentul copilului. De aceea, intervenția timpurie și sprijinul unui psiholog sunt esențiale pentru a ajuta copilul să își depășească temerile și să își recapete încrederea în sine.
Rolul unui psiholog în gestionarea anxietății și fobiilor la copii
În evaluarea inițială, psihologul folosește o combinație de observație directă, discuții cu copilul și cuplul de părinți, precum și teste specifice pentru a identifica natura și severitatea anxietății, fricilor sau fobiilor. Discuțiile cu părinții sunt esențiale pentru a înțelege istoricul copilului, factorii declanșatori și modul în care aceste probleme afectează viața de zi cu zi. În paralel, psihologul poate folosi metode ludice, desene sau povești pentru a facilita exprimarea emoțiilor copilului, mai ales în cazul celor mici care nu pot verbaliza clar ceea ce simt. Această etapă ajută la conturarea unui plan de intervenție personalizat.
Pentru tratarea anxietății și fobiilor la copii, psihologii apelează frecvent la terapia cognitiv-comportamentală (TCC), o metodă care îi ajută să identifice și să schimbe gândurile negative și comportamentele asociate. În cazul copiilor mici, jocul terapeutic devine un instrument valoros, permițându-le să exploreze și să înfrunte fricile într-un mediu sigur și controlat. Psihologul adaptează terapia în funcție de vârsta copilului:
- la preșcolari, accentul este pus pe activități ludice și povești;
- la copii mai mari și adolescenți se folosesc tehnici mai structurate, cum ar fi expunerea graduală la stimuli care provoacă anxietate sau exerciții de relaxare și mindfulness.
Cât de importantă este colaborarea dintre psiholog și familia copilului?
Colaborarea dintre psiholog și familia copilului este esențială pentru succesul intervenției terapeutice, deoarece părinții au un rol central în susținerea și consolidarea progreselor realizate în terapie. Implicarea activă a familiei ajută la crearea unui mediu sigur și predictibil, în care copilul se poate simți încurajat să își exprime emoțiile și să aplice tehnicile învățate.
Alegerea unui psiholog bun pentru copii este un pas important, iar părinții trebuie să ia în considerare mai mulți factori. În primul rând, specializarea psihologului este esențială, fiind recomandat să se caute un profesionist cu experiență în lucrul cu copiii și cuplurile parentale, deoarece unele probleme ale copilului pot fi influențate de dinamica familială. De asemenea, este util ca părinții să se intereseze despre metodele folosite de psiholog și să se asigure că acestea sunt potrivite pentru vârsta și nevoile copilului.
Accesibilitatea este un alt aspect de luat în calcul. În era digitală, mulți psihologi oferă și ședințe de consiliere online, ceea ce poate fi o opțiune convenabilă pentru familiile care nu pot ajunge la cabinet sau care preferă ședințele la distanță. Totuși, pentru copii, interacțiunea directă în cabinet poate fi mai benefică, în special pentru activitățile bazate pe joc.
Atunci când aleg psihologul pentru copii, mulți părinți au în vedere atât experiența și metodele folosite, cât și ce preț se percepe pentru servicii, care poate varia pe ședință, în funcție de specialist și de tipul de terapie oferit.
În final, alegerea ar trebui să fie bazată pe compatibilitatea dintre psiholog, copil și familie, astfel încât procesul terapeutic să fie cât mai eficient și confortabil pentru toți cei implicați.
