Traversăm perioade dificile, vremuri ciudate în care nu poți parcă sa nu îți pui câteva întrebări:
Este oare posibil să dispărem sau să dispară lumea așa cum o cunoaștem? Oare totul va trece și anul viitor ne vom aminti despre zilele acestea doar câteodată, ca de ceva de demult ce parca nici nu ne-a atins în vreun fel? Cum se va termina totul?
Când se va termina?
Oare știm adevărul sau ne uitam la o piesă bine regizată?
In ce fel ne va afecta pe noi, ca specie, pe noi, ca români, pe tine sau pe mine, ca persoane distincte?
Eu, însă, îmi mai pun o serie de întrebări. Și poate ți le pui și tu. Eu nu pot să nu mă intreb de ce, ce fel de minte umana poate sa înceapă un război? Ce fel de argumente poate cineva azi să aducă pentru a justifica un astfel de act? Cine este acest om? Cine sunt ei? Ce valori are el? Ce principii de viață au ei? Cum se poate să ajungem să înțelegem atât de multe din natura creierului uman, dar să nu putem să facem nimic pentru a schimba acțiunile stupide sau iraționale ale unora?
Eu sunt psiholog. Nu mă pricep la politică. Nu mă uit la televizor, mă țin cât pot de departe de panica creată de unii sau de alții, meditez și mă focusez pe aspectele pozitive ale vieții, pe ceea ce se întâmplă acum, nu pe scenarii sau diverse ipoteze. Și totuși, de data aceasta, nu pot să nu mă întreb de ce, pentru ce, unde a dispărut iubirea, compasiunea pentru cel de lângă tine, unde a dispărut, așadar, calitatea de ființă umană?
Pentru mine azi, acum, la 10 000m în aer, înconjurată de oameni triști și îngrijorați în mod evident, pentru prima data de foarte mult timp, acest moment este unul trist, unul ce m-a făcut să scot telefonul și să încep să scriu aceste rânduri.
Să scriu și să mă întreb.
Cine sunt eu? Ce fel de om sunt? Cine ești tu? Ce fel de om ești tu? Ne mai gândim noi oare la ceilalți? Îi mai iubim noi oare pe ceilalți cu adevărat? Ne iubim cu adevărat copiii atunci când facem lucruri care duc la distrugerea sănătății lor, a viselor lor, a aerului pe care îl respiră, a viitorului lor? Iubim noi oare pământul acesta care ne hrănește de atât de mult timp sau soarele care strălucește si ne încălzește fără să ceară nimic in schimb? Ne iubim noi oare unii pe alții când ne vorbim urât, când ne atacăm unii pe alții, când decidem pentru soarta unora ce nu au puterea să o facă? Ne iubim noi atunci când suntem intoleranți, când ne impunem cu forța voința fără să ne pese și de dorința celuilalt?
Așadar, draga cititorule, te rog din suflet oprește -te pentru o clipă și întreabă -te. Ridică ochii din telefon și uită -te in ochii celui de lângă tine. Intinde o mână, atinge-l și zâmbește -i. Și o nouă perspectivă poate să apară pentru voi. Poți tu ( sau eu) să schimbi ceva la nivel mondial? Poate că nu. Însă poate că poți schimba ceva în sufletul tău și în sufletul celui de lângă tine.
